Irlanda culinară

Au trecut doi ani de atunci. Doi ani și un pic peste. Sau chiar 3. Cu toate acestea amintirile culinare din Irlanda sunt la fel de proaspete ca atunci (august 2007). Mai zilele trecute schimbam 2 vorbe cu Cristi Roman și-i ziceam că nimic nu mi-a plăcut mai mult decât seafood chowder-ul pe care l-am mâncat în Howth (câțiva kilometri mai sus de Dublin). Să nu uităm că el și-a mutat Papabun.ro pe Foodblog.ro, unde va continua opera de convertire a cetățenilor infiderenți în bucătari pofticioși și cu chef de hrănit prieteni și familie. Așa mi-a revenit în memorie lanțul de întâmplări culinare din Dublin. Pe unele i le-am povestit fratelui Copolovici în ceea ce a devenit ACEST articol (sumar, pentru că nu erau la mine acasă). Acesta, însă, are șanse să fie cel mai lung text de-aici…

 

Deci am pornit de la seafood chowder. O treabă pe care am întâlnit-o mai întâi în oraș (în Dublin), după care am înțeles-o cu adevărat în Howth – locul unde această supă e transformată în artă. Am rămas cu ACEL gust în gură până azi. Între timp am făcut și noi acasă și a ieșit bună. Dar așa ca acolo în nici un caz.

Îmi pare rău că nu vă pot împartăși o imagine cu această minunăție a gastronomiei, dar cine-ar vrea să mă vadă golind caserolele de poliester. A! Am uitat să spun asta??? Cel mai bun chowder a fost în port, evident, în caserola de poliester – am mâncat din mers.

Dar ca să o iau în ordinea importanței…

Cel mai mult m-a impresionat relația irlandezilor cu peștele și cu fructele de mare. Fără să fie „sectanți”, apreciază și știu ce se face cu peștele.

Toate magazinele în care am văzut vietăți din apa mării sunt impecabile. Miroase bine, a pește proaspăt, gheața e curată, oamenii știu că peștele e important. Îl tratează cu respect și domeniul le întoarce favorul. Businessurile din jurul porturilor sunt unele extrem de înfloritoare, oamenii sunt prietenoși și fără nasul roșu (în cazul pescarilor). Adică își fac treaba.

În colajul alăturat – niște instantanee dintr-un magazin de pește. Nu cel mai răsărit (în alea îmi țineam răsuflarea, nu mai aveam suflu să fac poze).

Și ca o demonstrație a celor zise mai sus, tot irlandezul știe (iar turiștii află printr-o simplă întrebare) unde se găsește cel mai bun fish&chips ever de pe teritoriul irlandei. Ajungi ușor, pentru ca locul e aproape.

Cu trenul faci juma de oră max până în Howth. Acolo, într-un sat-orășel-suburbie de-un idilism aproape regizat găsești combinația de aur.

Peste prăjit și cartofi tot prăjiți. Acuma cum i-or face, numai Dumnezeu știe (și bucătarii de-acolo). Cert e că – și nu exagerez cu nimic – este practic singurul fish&chips. Da, se mai face și-n alte locuri, dar alea-s altceva în comparație cu ce-am mâncat acolo. Hăinița de pe pește este nici groasă, nici subțire, nici crocantă, nici moale… Peștele dinăuntru (noi am mâncat cod alb) este făcut taman bine… Dar orice poveste despre Howth este inutilă până nu ajung papilele tale să testeze ce-i acolo. Vă las cu aceasta imagine

vă reamintesc faptul că însuși Anthony Bourdain a trecut tot prin locurile alea (am recunoscut un loc în care am mâncat și noi).

și nu mai zic nimic de pește sau de fructele de mare.

Ba nu!!! Mai am ceva: a fost prima dată când am mâncat monkfish și mi s-a părut bestial, păcat că aici este ATÂT de scump. Dar cam ăsta e prețul lui… între 35 și 60 de euro per kilo.

 

Și pentru că veni vorba DIN NOU despre pește și seafood, iată ceva interesant nu neapărat ca aspect, ci mai degrabă ca mix de arome, gusturi și texturi… Era un platou pe care imi amintesc stridii, pește marinat (acrișor și moale), crabi fierți (în vin cred), somon afumat, Saint Jacque cu un sos ciudat, midii și mai era ceva… Oricum, a fost impresionant!

Asta a fost ca să închid capitolul „din apa mării”, capitol care se încheie realmente aici, fără nici un comentariu la poza de mai jos.

 

Ca din fiecare vacanță, din Irlanda ne-am întors cu multe poze cu mâncare. Cine se uita prin folderul meu de poze are senzația că au fost să se relaxeze și să viziteze locurile nu noi, ci o adunatură de cărnuri de vită, porc, homari, calamari, pești, legume și alte cele… Asta doar pentru că ele devin mai des decât noi personaje principale în imagini.

So… cum ziceam, nu am înghițit numai pește și seafood. Am mai trecut și pe la niște japonezi renumiți în Dublin și despre care umblă vorba că s-ar număra printre favoriții lui Bono. Dar asta e o modă prin orașul ăla, să re marketezi drept „ceva cu U2 s-a petrecut pe-aici”. Adică totuși… cum naiba să nu-i folosești dacă tot sunt prin preajmă?

Cel mai tare lucru încercat la japonezul cu pricina (să mă „ertaț” că i-am uitat numele) a fost un fel de vită… Îi zic „un fel de” pentru că nu semăna nici în ruptul capului cu ce mai mâncasem până atunci pe post de vită. Fusesem jefuit, mințit și trădat atâția ani!!! Asta în cazul în care japonezii chiar mi-au pus vită în farfurie și nu vreun animal de pe Marte, care poate să fie fraged și gustos ca nici o vietate de pe Terra. Păi dacă aia era vită, atunci până și argentinienii mai au de învățat. Iar eu pe ei (pe argentinieni) am ajuns să îi respect pentru ce știu să facă din muuu! Hai pe scurt: japonezii au făcut ceva necurat cu carnea aia de mi-a rămas printre sertarele cele mai bine păzite ale memoriei. Îmi pare rau ca monitoarele nu dau decât 16 milioane de culori în medie. Aș fi avut nevoie de încă de 5 ori pe-atât să vă povestesc numai gustul ăsta din poză…

Puritanii blogurilor mi-ar fi spus acum 5 paragrafe că m-am întins cam mult cu acest articol. Da, știu. Dar nu am scris asta pentru blogul în sine sau ca pe un articol obișnuit. E din seria Foodtrip și e o mărturie a celor trăite.

Așa că-mi iau libertatea să mă îndrept către lucrurile dulci. Daaaaa! Dulce.

Dulce ca în Irlanda mai găsești. Pe bune. Chiar nu te omoară cu ceva anume. Deși m-am întâlnit personal cu o excepție: bread pudding. Vichipedia ne învață că:

Bread pudding is a dessert popular in British cuisine, Puerto Rican cuisine, Mexican cuisine, Argentina, Louisiana Creole and that of the Southern United States, as well as Belgian and French cuisine. The French refer to it by the English name "pudding" without the word "bread" and the Belgians call it Bodding or broodpudding, which literally translates as bread pudding. In Spanish it is also referred to as "Capirotada," "Migas" and "Pudín de Pan".^[1][2] It is made using stale (usually left-over) bread, suet, egg, sugar or golden syrup, spices, and dried fruit.

Pe mine oamenii de pe coasta de vest a Irlandei – restaurant în care ne-a servit o domnișoară din Piatra Neamț – m-au învățat cum se leșină după un desert (la figurat).

Iată de ce:

Și ca să nu fiu așa abrupt, mă duc să salivez în liniște și vă las în compania unui alt desert (nu o să spun mai mult decât că pe terasa respectivă, pe malul mării, într-o singură după amiază, 4 oameni au comandat 22 de chestii diferite).

Să vă dea Dumnezeu mâncare după sufletul vostru!

PS: Când tocmai mă pregăteam să ies prin curtea băcăniei să mai mătur un pic și să pun apă la cimbrul meu, gasesc articolul ASTA de la cristi… Un măcelar din Dublin care dă SMS-uri că are ceva bun! N-ai să prea vezi asta în RO. Știu și eu… poate o să fie… Uite de ce-l invidiez sincer pe Cristi Roman!