Brasov si imprejurimi. 10xLike!

Am ajuns intamplator si am avut timp sa umblu prin Brasov. Si mi-a placut tare mult. As vrea sa pun asta in scris si de la bun inceput: daca mai aud prostia aia cu poalele Tampei, ma tampesc eu! Pentru ca mi se pare cea mai putin inspirata constructie de cuvinte care se poate pune langa numele acestui minunat orasul. Si mi se pare descriptivul cel mai sec si nedrept. E ca si cum ai zice de Hagi ca e tipul ala care purta pantofi sport. C’mon! Putem si mai bine!

Stam la Harman, la Marcella. Pe Marcella o stiti, sunt sigur. Stam acasa la ea, iar casa ei este The Country Hotel. Daca n-as sti-o atat de atasata de locul ala, as vrea sa fie al meu. Pentru ca e fix cum mi-as dori eu o casa. Niste barne groase de lemn vechi traverseaza peretii, colturi de piatra se ivesc de prin temelie si se vede ca e o casa bine facuta. Pe casa asta Marcela  a facut-o de capul ei, fara sa-si angajeze designeri si arhitecti. Si a facut-o splendid. Marcela are un atelier de croit. Face lenjerii din in in care dormi ca un prunc, trusouri de botez delicate, dintr-o alta epoca, haine pentru copii si vestute de blana naturala pentru domnisoarele cu pretentii. In curte, urmele unei foste constructii stau sa devina un centru gourmet si sala in care oamenii vor invata sa gateasca. Sa gateasca bine, asa cum gateste Marcella. Tot in curtea cu piatra de rau se aude vocea unui caine lup care face orice, dar nu se grabeste. Latra rar, ca si cum ar sti ca asta e job-ul lui, dar are de-a face cu om bun si nu e nici o panica… Mai in spate, gradina care acum e goala parca povesteste despre aromaticele care o sa creasca acolo. Ca sa ajungi la ea treci pe sub o barna pe care, acum niste ani, probabil 250, o mana a sculptat patru cifre, dintre care primele doua sunt 1 si 7… Te iau fiorii, te gandesti ca s-au scurs 4 generatii de-atunci si scuptorii si constructorii de pe vremuri s-au stins si ca indivizi si ca profesie.

Acum se construieste altfel in Harman. “O ardem cu termopan si inox”, imi vine sa zic. Si chiar o zic, pentru ca nici o expresie nu mi se pare prea dura. Si pentru ca stiu ca nu ma judecati pentru categoria urata in care intra expresia asta, ci remarcati exact strigatul din spatele celor sase cuvinte. Si chiar asa e. Masacrul este – ca aproape peste tot in tara – de proportii gigantice. Ca sa ajungi la biserica fortificata  treci printr-un fel de Pipera de Harman (a se intelege, Pipera e superlativul lui odios dpdv arhitectura/urbanism/design).

Da’mi place ca nu trebuie decat sa treci de poarta mare, din lemn, pe care cred (n-am intrebat) ca Marcela a cumparat-o odata cu casa. Treci de poarta si uiti prin ce-ai trecut inainte! E un avantaj. Ma uitam asa, in zare, la curtea inca maronie. N-a inverzit mai nimic pe-aici, ca e destul de frig, cred ca nici urzicile n-au dat muguri. Dar ma uit si-n capul meu vad o mare de verde si de culori de la toate florile pe care STIU cu mintea ca Marcela le creste. E frumos si sa te joci, in minte: afara esti intr-un 2011 agresiv si urat, inauntru esti intr-un timp mai bun. Unul un pic fara timp…

Noaptea a fost blanda si calma. Stiam ca asternuturile o sa ne ajute, dar nu credeam ca o sa ne salveze. Aspru-prietenoase, dintr-un in cu canepa – materiale care practic nici nu mai exista acum – lenjeriile astea au castigat, la mine, competitia cu bumbacul egiptean pe care l-am apreciat atat de mult. Broderiile de mana reprezentand ici-colo cate o frunza sau o floare, cusaturile ferme, textura inconfundabila… M-au intors toate cu o-multime-de-ani-in-urma. Zeci, sute… Habar n-am! Dar m-au dus intr-o lume mai putin haina. Si-am Dormit!

Intre timp m-am plimbat prin oras, cu masina, cam fara treaba. Mi-am propus sa vad orasul, ceea ce am si facut. Mi-am dat seama ca brasovenilor cineva le pune ceva (bun) in pensie, vorba unui banc. Desi lor le pune in aer, in apa si in lumina asta filtrata de brazi. Sunt altfel decat restul lumii. Si orasul e altfel. Este clar, adica este limpede si usor de parcurs. E simplu, chiar si pentru cineva venit pentru prima data dupa 10 ani. Mi-a placut asta. Si mi-a placut ca n-am avut nevoie sa ma grabesc, pentru ca nimeni nu m-a grabit.

Intr-un final am ajuns tot in Bistro de l’Arte. Unde fusesem si aseara, sa punem la cale, cu Oana Coanta, un plan despre care o sa auziti curand detalii. Un plan frumos, cu bucate din Tara Fagarasului. Aseara am facut planuri, la bar. Unde am mai dat de oameni cunoscuti pe care nu-i vazusem de multa vreme . Mi-a placut asta, m-a facut sa ma simt ca in bacanie la mine. Azi m-am intors cand stapanii nu mai erau acasa. E drept, aparusera intre timp. Am venit sa verific comentariile facute aseara pe FB despre supa de ceapa. Si chiar asta am facut: am comandat o supa de ceapa si – ca sa vad totusi cum stam – i-am lasat domnisoarei care se ocupa de zona in care am stat libertatea absoluta asupra a ceea ce voi manca.

Nu stiu ce anume stiti voi despre Bistro-ul asta, dar uite ce-am vazut eu… Un loc pavat pe jos cu dale. Cu niste caramizi care se vad in pereti. Cu o lumina difuza, deasupra fiecarei mese. Foarte bun asta. Discret, util. Un tanar (cel din dreapta imaginii) a cantat la pian. Bun. Chiar bun. Oameni relaxati si prietenosi. Armosfera in consecinta. Ziceam ca azi m-am intors dupa supa de ceapa. Ceva mai fin si mai bun rar gasesti. Eu inca aveam impresia ca sunt la dieta, dar n-a fost chip sa mananc doar putin din ea. Am terminat-o DE TOT!

Apoi am primit un vitel cu un sos rosu. Dupa muuuulta vreme am crantzanit si boabele de piper din mancare ca si cum n-as fi avut niciodata probleme cu stomacul… Mi-au placut ca se potriveau acolo, faceau parte din intreg, erau binevenite! Au fost primele boabe de piper din ultimii ani. Si s-au imbinat bine cu moliciunea carnii care se topea in gura, s-au asezat ferm si pe piureul de cartofi aromatizat cu usturoi verde, cred, si de principi cred ca incep sa-mi placa din nou. Deserv n-am mai putut. Mi-am zis ca oricum am exagerat, dar am zarit pe mesele vecine lucruri care m-au infiorat!

Acuma o sa incerc sa diger toata experienta mea din Brasov. Si o sa vad care o sa fie parerea mea si dupa o saptamana. Ce stiu sigur e ca acum, la prima mana, pot jura ca asta e un oras in care as putea sa traiesc!