Ma uitam de la distanta la Joseph Hadad cu multa atentie, cu o cantitate nedeterminata de respect, incercand sa invat cat de putin din tot ceea ce vedeam ca face. Mi se parea ca e un tip foarte tare, stapan pe sine si pe situatie. Ulterior aveam sa aflu ca e mai mult de-atat.
N-am interactionat de multe ori cu el, direct. Tin minte ca prima data s-a intamplat atunci cand se forma juriul unui show TV si postul cu pricina m-a sunat sa-mi dea – ca de obicei – o „misiune dificila”. Eu doar din astea primeam. Asa a sunat si acum: „ne trebuie un catering pentru trei persoane”. Mi s-a parut o oportunitate foarte fun, asa ca am inceput sa lucrez, alaturi de echipa si familie, la un meniu. Pentru Nicolai Tand – un om pe care il stiu din tinerete si pe care il cunosc francofil – am facut un pate de casa. Volubil si cu pofta de mancare, Nicolai a trecut prin tot meniul de pe masa (am si acum pozele pe undeva, dar imi trebuie 3 luni de vacanta sa scobesc prin arhive). Insa pentru Joseph am decis ca o sa fac – special pentru el – humus. Cand a intrat in sala unde se intampla totul – trebuie sa recunosc fara sa vreau sa sune nepotrivit – am avut un pic de emotie. Era prima data cand ne intalneam (2012), eram sigur ca habar n-are despre mine in nici un fel, iar eu facusem humus! N-o vedeam ca pe un test sau ca pe-o validare, ci mai degraba ca pe-o joaca a mea. Intr-un final a ajuns prin dreptul mesei, cineva ne-a facut cunostinta, i-am zis 3 vorbe despre Bacania Veche, apoi s-a uitat pe masa. Nu s-a atins de nimic. S-a uitat, a maturat cu privirea totul si s-a intors „pe jumate” spre mine, cu o spranceana ridicata: „Ai facut hummus!”. Am zambit. I-am spus doar ca fac un humus foarte bun. Inteleg ca ceva mai tarziu, dupa ce plecasem lasand bufetul in urma mea, chiar a si mancat. Si n-a zis nimic de rau. Ceea ce a fost bine.
Trei ani mai tarziu, l-am cunoscut de-adevaratelea, in timp ce filmam editia de redeschidere de sezon (2014) pentru Sanatatea in Bucate. Si mi s-au confirmat – una cate una – toate presupunerile si convingerile anterioare. A venit cu toate ingredientele pregatite. Stiam ca e pedant, dar totul arata asa cum trebuie sa fie intr-o bucatarie performanta. Masurat, cantarit, pregatit, asezat pe categorii. Rigoarea face parte dintr-o bucatarie la fel de mult pe cat sunt parte mesele de inox sau cutitele bine ascutite. Ma asteptam la asta, dar nu ma asteptam la nivelul asta – lipit, chiar usor suprapus, de perfectiune. Mi-a facut chiar si o surpriza: s-a gandit la un preparat special pentru ocazia asta. Eu stiu cum poate sa arate un program incarcat, pe propria-mi piele. Stiu ca n-are nici el o agenda prea relaxata. Si cu toate astea, ce sa vezi?!, s-a gandit la ceva special pentru filmarea asta. E genul de disponibilitate pe care n-o gasesti in oamenii mici.
Nici nu incepuseram bine ca m-a lovit! Unele parti au cazut la montaj, insa Joseph a reusit in cateva minute de conversatie sa-mi stoarca lacrimi. Si asta doar pomenind de-un obicei pe care si eu il am din cand in cand: daca vrea sa gateasca mancarurile traditionale, mancarurile familiei, isi suna mama. Scurta lui poveste despre familie – cu imaginea iconica a mamei in bucatarie -, despre obiceiurile de acasa, despre ce inseamna mancarea pentru unitatea unei familii m-a impresionat si mi-a confirmat, daca mai era cazul, ca oamenii buni pe dinauntru se pot dezvolta bine si frumos. M-am bucurat mult sa-l am invitat in emisiune, cu atat mai mult in deschiderea unui nou sezon. A fost scurt, insa. De asta pot sa ma plang. S-a miscat repede, cu precizia unei feline care-si stie teritoriul. Iar rezultatul a fost spectaculos, asa cum ma asteptam. De fapt am avut chiar extra-uri si bonus-uri. De la povesti savuroase la glume echilibrate. De la sfaturi de bucatarie pana la unele de viata.
Daca aveti curiozitatea, uitati-va un pic in trecutul lui Joseph. Si descifrati singuri. Eu cred ca numai o cantitate enorma de determinare, o disciplina de fier si o nevoie acuta de a fi mai bun l-au adus in punctul in care e acum. Inutil sa va spun ca pentru generatii intregi de bucatari Chef Joseph ar trebui – nu spun „ar putea”, ci apasat „ar trebui” – sa fie un model. De viata. De bucatar. De viata dedicata bucatariei. De munca, dedicatie si talent antrenat.
Joseph by Joseph Hadad (restaurantul sau) s-a asezat deja in peisajul gastronomic al Bucurestiului. Ba chiar pare sa cristalizeze un mic nucleu gurmet in zona Aviatorilor, pentru ca la doi pasi s-a deschis Cezanne by Cezar Munteanu.
Invatati de la Joseph. Daca va visati bucatari. Daca va visati antreprenori. Sau daca pur si simplu vreti sa aveti un model in plus. La fel cum cred ca scolile de bucatari ar trebui sa includa un mod de „Cinematografie”, la fel cred ca ar trebui sa aiba si modulul „Biografii”. Joseph ar trebui sa fie un capitol.
