Ideea asta nu-i nici geniala, nici rea, dar stiu sigur despre ea ca e perfectibila. Dar mai ales stiu despre ea ca SE POATE APLICA. Mi s-a cristalizat din ce in ce mai clar anul trecut, cand cautarile mele pentru ingrediente bune la bucatarie ma tot puneau in fata unor piste pe care le credeam inchise, desi simteam ca nu e bine/corect sa fie asa. Apoi a venit un moment din care-am prins doar coada: Florin Dumitrescu spune intr-un FoodBloggersConference ca exista o limita (cred ca procentul pe care l-a transmis el era de 15%) de ingrediente pe care le putem lua direct de la producatorii agricoli. Apoi un sir intreg de evenimente, informatii si intamplari m-au adus in punctul in care aveam oarecum un plan.

Planul se numea „Adopta un sat” si evident nu se referea la a adopta un sat, la propriu, ci la un mecanism prin care sa putem cumpara produsele direct de la producatori. Ma gandesc in primul rand la legume (precum si derivatele/conservele/muraturile), dar nici oua, lapte sau carne nu ignor ca posibilitate. De ce l-am ales pe Tiberiu Cazacioc pentru prima discutie despre subiect? E simplu! Omul e documentat, e conectat cu realitatea asta a producatorilor, are experienta in lucrul cu proiectele europene, a fost printre fondatorii Targului Taranului si, in esenta, e un om in judecata caruia cred.

Schema ar fi fost asta (o explic imediat):

Mecanismul la care m-am gandit eu si pe care i l-am prezentat lui Tiberiu Cazacioc pe 8 ianuarie 2016 – in timp ce-i povesteam am facut si schema de mai sus – se baza pe colectarea de produse din gospodariile taranesti MICI. Insa ideea de baza este sa colectam EXCESUL de productie, nu sa ne bazam pe solicitarea catre ei de a produce mai mult. Nu imi doream sa stimulam productia, ci sa ii scapam la propriu de exces. Exces de productie care de regula fie ramane pe camp/in gradina si putrezeste ajungand ingrasamant, fie este cules si nu ajunge in farfuria nimanui asa ca se arunca. In ambele situatii vorbim despre #risipaalimentara. In ecuatia produsa de mine ar exista un centru de colectare, oameni responsabili care sa aduca excesul de productie din fiecare gospodarie, oameni implicati in transportul acestor produse catre doua destinatii: bucatariile profesionale (cateringuri, bistrouri, restaurante etc) si magazine (ca Bacania Veche, care sa vanda catre clienti persoane fizice). Iar asta ar fi fost, in capul meu, un #lantalimentarscurt / #lantscurt : De la producator – cu transport rapid – direct la consumator (bucatarie sau client final).

De ce m-am gandit la planul asta?

• o multime de gospodarii nu ajung sa recolteze ceea ce produc – curat, fara chimicale – in gradina.
• o mare cantitate dintre legumele si fructele culese ajung la gunoi (fie in fundul curtii, de unde se ingrasa pamantul in primavara, fie in gunoiul de la groapa de gunoi, ceea ce e mai grav!)
• multi oameni care au terenuri NU il cultiva pentru ca nu au ce face cu productia lor. De aceea se PIERDE obiceiul de a cultiva pamantul. Ceea ce mi se pare o dubla pierdere.
• Din pricina disparitiei produsului local ajungem sa mancam exclusiv din super si hypermaketuri niste mizerii pe post de mancare.

Cine ar fi implicat, cateva caracteristici:

• Producatorii. Micile gospodarii, micile ferme, oamenii (da, persoane fizice producatori agricoli) care nu au unde sa-si vanda excesul de productie din curte.
  – Ei trebuie responsabilizati: sa nu dea cu chimicale, sa-si faca rost de (sau sa permita sa fie ajutati cu) seminte bune, din soiuri autohtone – care nu, nu au disparut, pot fi oricand procurate de pe Piata Semintelor Libere sau de la bancile de seminte de la Buzau, Cluj sau Suceava.
  – Trebuie sa fie tinuti de ceea ce eu am numit „Clauza de Chimie” – o clauza contractuala ferma prin care sa stie ca se vor face analize periodice si produsele descoperite a fi „trucate” cu chimicale vor fi returnate, neplatite, iar producatorul lor va iesi de sub umbrela #furnizordeincredere .
• Centrul de colectare. Omul din centrul de colectare trebuie sa fie un om responsabil, constient de rolul sau in mecanism, apt sa anunte in permanenta stocurile viitoare („peste 3 zile recoltam si livram de la Adunatii Copaceni aproximativ 10 dovleci, 20 de kilo de prune si 130 de oua – conform informatiilor pe care le culege de la producatori).
• Primariile si veterinarul satului. Pentru ca e nevoie pe de o parte de acte (documente de producator pe care Primariile le emit in baza suprafetei aflata in proprietate si a culturilor declarate ale producatorilor – insa si Primariile pot contribui la bunul mers al comunitatii si la stimularea si responsabilizarea oamenilor; veterinarul este cel care are sub supraveghere – teoretic – toate orataniile de prin curtile oamenilor. La capitolul asta, fara sa fiu anarhist, cred ca obligativitatea abatorizarii trebuie regandita cumva – nu poti obliga un taran sa-si duca gainile la abator, insa poti sa il obligi sa sacrifice in conditii decente-spre-ideale de gospodarie individuala.
• Transportatorul. Omul trebuie sa fie constient ca e o veriga importanta. Sa nu inchida aerul/racirea pe timpul transportului ca sa consume mai putin, sa nu-si bata joc de mancare, sa faca treaba ca la carte. Sa fie punctual si sa se implice.
• Consumatorul-bucatarie: sa urmareasca evolutia stocurilor prezente si viitoare, sa faca din timp comenzile, sa se concentreze pe produsele astea pentru ca ele sunt cele pretioase si importante. Salata gaseste la cash&carry si la 10 noaptea, cu salata de gradina nu are des ocazia sa-si hraneasca musteriii. Mai trebuie sa-si adapteze programul in functie de sezonalitate, de disponibilul de resurse. Trebuie sa faca un efort, insa va putea face anuntul in dreptul unor preparate: „Gatit cu ingrediente de la un #furnizordeincredere local” sau „Uber#Fresh”… Sa fie constienti ca salatele din fermele hidroponice sunt infinit mai ieftine, fiind insa infinit mai proaste si mai lipsite de gust.
  In categoria celor care folosesc deja produse locale se numara (pe langa mine in Bacanie si in bucataria noastra de catering) si Oana Coanta / Bistro de l’Arte Brasov si Radu Dumitrescu / Voila Bistro. Ii nominalizez doar pe ei, ca suntem mai apropiati, desi stiu ca mai sunt cativa.
• Consumatorul-client final. Sa fie constient ca produsele din categoria asta au o viata mai scurta decat legumele de super-hiper-market. Nu tin la fel de mult, asa ca e bine sa cumpere putin, dar des, ca sa nu arunce. Cam cum isi cumpara francezii bagheta – zilnic. Sa aprecieze diversitatea, sa dea credit producatorilor. Sa plateasca pretul corect pentru un produs muncit corect. Lucrul asta deja se intampla: in Bacania Veche livreaza catre consumatorul final: Dl Dumbrava (BioDumbrava), Salati din Gradina Ursului sau mai nou Tanti Marioara.

Cam asa am vazut eu treaba asta. Uneori mi-am asumat niste pierderi pe care le-am avut in fazele incipiente ale proiectului. N-am aruncat insa nimic, am gatit cu toate dupa principiul: ce paleste, devine placinta.

Undeva pe la mijlocul lui martie, Tiberiu imi trimitea info despre un proiect care mi-a placut la fel de mult (el l-a vazut ca pe un fel de „concurent”, insa eu m-am bucurat ca mai multi oameni gandesc la fel ca mine), numit „Adopta un taran„. Iata mai multe despre asta, aici.

Cum multe proiecte similare au luat fiinta, promit un articol in care sa pun la un loc toate resursele astea, incepand cu platferma.ro . Sa ne-auzim sanatosi!