Nu-i o reteta in adevaratul sens al cuvantului, ci mai degraba o idee. Care mi-a venit in momentul in care incercam sa ma gandesc la forme diferite pe care le poate lua mancarea romaneasca traditionala. Mai fac astfel de exercitii de imaginatie.

Asa ca am cernut niste faina de porumb macinata la moara cu pietre, venita tocmai de prin Sibiu. Taratea am pus-o la fiert cu lapte si sare. Faina a devenit mamaliga, mai tare, mai inchegata. Am amestecat-o cu branza de burduf. Si am amestecat-o bine. A devenit gumoasa si elastica. Asa ca am modelat-o cu lingurita in mici galustele pe care le-am presat cu furculita, asa cum fac babele doamnele in varsta din Italia cand fac gnocchi.

Cand am strecurat laptele, am vazut ca e cremos ca un sos. A fost o cantitate suficient de mare de tarate in el. Se facuse ca un sos. Am mai dat un clocot cu gnocchi astia in lapte.

Rezultatul chiar mi-a adus aminte de serile de la Dersca in care lasam laptele in ceaunul de mamaliga un pic prins, pe plita. Se facea o spuma groasa si galbena, iara razatura de pe fundul ceaunului era divina. Gustul copilariei. Sau cel putin unul dintre ele. Cumva l-am reconstituit, pe o usor alta directie, insa rezultatul a fost uimitor de bun. Suficient incat sa-l pun pe lista permanenta a viitorului meu restaurant imaginar.

Tu cu ce gust te duci inapoi in copilarie?