In 2009 n-am avut un plan concret. Stiam doar ca trebuie sa fac ceva in legatura cu mancarea. Ceva ce nu-mi dadea pace! Cand a inceput 2010, proaspat demisionar dintr-o corporatie, am avut un moment de panica: Ioana plecase la gradinita cu Luca, eu ramasesem acasa cu ochii pe pereti nestiind incotro sa o apuc. Iesisem din sarbatori destul de confuz in legatura cu planurile mele, dar nu asta era problema cea mai mare, ci faptul ca NU STIAM DE UNDE SA O APUC!

OK, era ceva cu mancare, stabilisem deja in capul meu ca NU va fi un restaurant/taverna/bistro pentru ca realizam ca nu am destula experienta sa fac asta si urma sa o dau de gard masiv. Conturasem deja o idee legata de unul dintre talentele mele – sa descopar oameni care fac mancaruri bune, curate si cinstite – dar nu aveam un plan concret care sa-mi spuna: „Incepe de aici!”

Pentru un om construit asa cum sunt eu construit asta era cel mai mare impas. Am ramas in casa cateva zeci de minute, privind in gol. Apoi brusc m-am imbracat, am urcat in masina si am plecat spre oras. Cred ca a fost cel mai productiv drum din viata mea pentru ca pe masura ce masina inghitea kilometri mie mi se limpezeau gandurile. Pana sa ajung la primele blocuri ale orasului stiam ce caut: un loc pentru o pravalie care sa semene cu camara mea de-acasa, de la Dersca. Locul acela unde gaseam si faina langa muraturi, dar si dulceturile puse pe raft in spatele culmii de carnati afumati. Pana sa ajung in oras cu adevarat stiam deja ca trebuie sa fie undeva in zona de centru-nord, iar dupa ce-am oprit la un moment dat sa-mi mai iau o cafea (nici nu mai stiu a cata!) am stiut ca trebuie sa fie pe Barbu Vacarescu. Deformat cum eram, dupa multi ani de marketing, am realizat ca Floreasca e in lucrari si o sa dureze (chiar zilele trecute – 2017 deja – am vazut ca iar e brazdata de santuri), Dorobantiul nu era o optiune pentru mine (nu voiam musai tipul acela de public), Aviatorilor era de neatins (si asa a ramas pentru noi), 1 Mai era prea amestecat si cu de toate (simteam ca ma pot pierde acolo in peisaj), iar mai in dreapta sau mai in stanga de-atat nu mai voiam eu sa ma asez.

Asa au inceput cautarile febrile pentru un spatiu. Insa despre cum am gasit coltul acela de strada, de la numarul 49, si despre cum l-am transformat in prima bacanie din Bucuresti – intr-o alta poveste…

Cert e ca in scurt timp am ales sa fie „Bacanie”. Cuvantul era prafuit, nu-l voia nimeni – ca toata lumea se bulucea la super-mini-mega-hiper-market – dar eu am simtit din prima clipa ca el defineste exact ce vreau eu sa fac acolo… In scurt timp, dupa un brief facut bine (cred), Barna Nemethi & echipa lui de la Griffon&Swans mi-au facut cadou logo-ul – era cadoul de plecare din mediul corporatist! Simplu, alb-negru. Tot ei mi-au propus si sloganul „Toate cele bune”, schimbat apoi in urarea pe care o adresa tata mai tuturor oamenilor cu care interactiona (multi, ca a fost preot!): „Toate bune”.

Au venit vremuri agitate ulterior: un santier lung, niste proiecte solicitante, munca multa (cat cuprinde!), si mai multe proiecte, emisiunea de pe Digi 24, apoi bistroul, proiectul de catering, evenimentele… Iar acum (abia acum, da!) avem un raspuns si pentru cele cateva sute de intrebari primite in cei 7 ani: magazinul online este sus si este plin!

[o sa vina multe povesti in zilele astea!]

Citeste si: 7 ani de Bacanie Veche (1 prim), 7 ani de Bacania Veche (2), 7 ani de Bacania Veche (3), 7 ani de Bacania Veche – guest post by Dragos Varsandan