Cand am deschis in 2010, dorinta cea mai vie sa fost sa fac din Bacania Veche un loc despre care oamenii sa-si aminteasca. Tehnic vorbind, mi-am propus sa adun Romania intreaga intr-un singur loc. Emotional, mi-am dorit sa strang acolo toate amintirile gastronomice pe care le-as fi gasit.

Asta-i contextul.

Intamplarea: Adi Hadean pune la cale o dezbatere de doua zile despre gastronomia romaneasca si invita doi semi-zei ai gastronomiei din Tara Bascilor: Elena Arzak si Edorta Lamo. Nu vi-i semi-biografiez aici, ca n-are sens, dati click pe numele lor si cititi. Ce pot sa va spun, la prima mana, este faptul ca in momentul in care Adi m-a sunat ca vrea sa ii aduca in Bacania Veche pentru un mic dejun romanesc, am crezut ca… recunosc! mi s-au taiat genunchii. Adica… oamenii AIA la noi in pravalie?!

Trec peste agitatia pregatirilor, as vrea sa trec direct la ce s-a intamplat si le notez sistematic, ca sa nu ma lungesc cu texte siropoase (desi mi s-au umezit ochii de cateva ori):

• Elena Arzak e un monument de modestie. E cumva axiomatic pentru chefii mari ai lumii. Se comporta absolut normal.
• Edorta Lamo e considerat un „DJ Cook” (citat) si e de o curiozitate dincolo de imaginabil. Iscodeste orice.
• Elena a intrat in pravalie cu un caiet de notite – si-a notat nume de produse, de ingrediente, si-a scris tot! Mi-a spus ca ii este imposibil sa retina totul, asa ca noteaza sa poata revizui mai tarziu.
• pastravul afumat de la Vale Putna li s-a parut bestial amandurora. Zacusca de telina (exclusivitatea noastra) le-a sucit mintile. Fasolea batuta a fost numita „incredibila” dupa ce am enumerat ingredientele. Iar cand mi-au zis ca pateul nostru de casa e grozav – va dati seama cum m-am simtit!
• carnurile romanesti (carnati, muschi afumat, crud-uscatele) le-au facut o impresie foarte buna. Ghiudemul, babicul, carnatii de la Popesti, cei de Plescoi – parca in ordinea asta au fost clasificati… Am avut si norocul sa intre Petre de la Fum de Fag cu fileurile alea de le face el…  Am taiat repede, muschiul era zemos, perfect facut, i-a impresionat.
• branzeturile. cu maturatele se mai intalnisera, au identificat amandoi gusturi interesante. Casul fermentat a ridicat sprancene, le-am detaliat procedeul de facere, cat m-am priceput. li s-a parut interesant. Cand am ajuns insa la Burduful nostru – de la Tafta Neculaie, din Fagaras – a fost „the waw moment!”
• conservele au reprezentat un capitol aparte: pasta de macese, zacusca de telina, dulceturile de nuci si cele de cirese amare (chiar si visinele). Notite, notite, notite… Trebuie sa fac si eu asta mai des! Mereu.
• Pateul nostru de casa a fost luat la intrebari tehnice: ce vin, ce soi de ceapa, cat unt. Am fost mandru, recunosc.
• Siropurile: catina cu miere si papadie. Sunt deja in bucatariile lor, le-au luat acasa sa le „testeze”!

Dincolo de bucuria de a-i fi avut oaspeti, vizita celor doi „walking Gods” a insemnat pentru mine o confirmare ca facem bine ce facem in pravalia din Barbu Vacarescu 49.
Ca gastronomia romaneasca reprezinta ceva si ca ar putea reprezenta mult mai mult decat este. Insa asta inseamna munca sustinuta, eforturi de zi cu zi. Inseamna sa tragem toti in aceeasi directie! Ar mai presupune sa ne sustinem unii pe altii, sa sustinem proiectele bune. Cum e Transilvania Gastronomica – o idee care a facut pentru turismul local si pentru gastronomia romaneasca mai mult decat toate „frunzele” adunate la un loc in Gradina imaginara a Carpatilor – pentru ca face lucruri concrete, aduna oameni de peste tot din lume si ii pune in contact cu mancarea autentica, locala, cu retetele vechi si cu oamenii care inca stiu sa le faca.

Sunt convins ca avem sanse. Vedem asta cu fiecare nou proiect in care Europa cunoaste produsele romanesti: le apreciaza, le lauda, le cara in bagajul de cala catre bucatariile unde parmezanul, jamonul sau wurstii troneaza de zeci de ani.

Trebuie sa tragem. Tare. Sa vorbim despre ale noastre, sa le scoatem in lume. Sa le povestim. Sa-i aducem pe oameni catre noi. Sa le oferim experiente autentice si sa-i ferim prin informare corecta de capcanele turistice. Avem o mostenire grozava! Trebuie doar sa o scoatem din sertar si sa o scuturam de praf.

Sunt recunoscator sortii ca i-a adus in Bacanie pe Elena Arzak si Edorta Lamo. E un semn bun, e un combustibil si mai bun!