Daca mi-as fi dorit sa fac un serial ordonat, nu mi-ar fi iesit. Dupa articolul de ieri sar un pic – doar vreo cateva etape – pana in punctul in care suntem azi. Unul total promitator, in care vedem ca pe multe, pe foarte multe fronturi, noua gastronomie romaneasca se urneste, face pasi, uneori salturi, se manifesta, da din aripi, se misca vioi – oricat de lent ar parea ca se dezvolta…

Ca sa vedeti legatura pe care am vazut-o eu – sau idealistul din mine – o sa va spun ce-am constatat in ultimii ani. Niste ani in care am urmarit din interior, dar si de pe margine, cand imi trageam sufletul, tot ce s-a intamplat in domeniul gastronomiei.

Am avut asa: un 2015 in care lumea a vorbit, gratie ExpoMilano, despre cum ne hranim. Tema a fost la momentul respectiv una semi-noua. Nu doar pentru ca despre mancare a vorbit oricum toata lumea fara incetare, ci pentru directia propusa. Despre sustenabilitatea mancarii, pana in 2015, nu vorbeau multe grupuri. SlowFood era in multe cercuri profesionale privita ca o miscare semi-hipstereasca, initiata de oameni care „nu mai au despre ce vorbi si s-au retras la tara” (citat aproximativ). Conceptele de farm-to-table erau privite cu condescendenta si pareau mai degraba niste exceptii tinute in viata de niste excentrici (Raymond Blanc era ciudatul-sef, Alain Passard parea de pe alta lume!).

Intre timp, toate ideile astea au ajuns sa fie normalul. Multiplele show-uri TV, unele contestate, altele apreciate, dar toate urmarite cu inima tresarind, seriile Chef’s Table de pe Netflix, expansiunea globala a formatelor de televiziune si chiar a televiziunilor de food – toate au contribuit din plin. Ideile despre mancatul sanatos – venite preponderent din comunitatile feministe – apoi descoperirile super-alimentelor si ulterior aparitia alimetatiei paleo – toate au dus la niste sapaturi arheologice in gastronomia veche.

Lucrurile astea au picat pe fondul efervescent al nevoii tuturor comunitatilor de reafirmare a identitatii culturale, ocazie cu care lumea intreaga a facut o descoperire uluitoare: de fapt noi (oamenii in general, indiferent de localizare, apartenenta sau pozitionare socio-demografica) n-am incetat niciodata sa STIM ce trebuie sa facem. Doar ca nu prea o mai faceam, fiind victime ale unei eronat clamate lipse de timp si a expansiunii terifiante a mancarii industrializate. Cu totii stiam cum sa mancam, doar ca nimeni nu mai manca asa cum trebuie.

Romania. 2015-2018.

Efectele directe ale ExpoMilano nu s-au facut simtite. Nici n-aveau cum sa fie simtite, pentru ca n-a avut ce sa le genereze. Standul semi-mort al Romaniei la Expo nu putea exalta pe nimeni. N-a existat nici macar o discutie serioasa despre ce s-a intamplat acolo, de ce s-a intamplat asa, ce puteam repara pe parcurs (a durat, totusi, un an), dar nici „ok, a fost un dezastru, ce facem dupa?”.

Si, totusi, acum realizez ca expozitia a produs ceva miscari si la noi, mai ales datorita valurilor din afara. Din alte tari, da! Suntem atat de interconectati incat valurile pe care Europa de Vest face surf ne influenteaza (poate cu un delay). Faptul ca atat de multi romani lucreaza in industria ospitalitatii in afara, ca romanii calatoresc, ca-si fac businessuri urmand niste modele din lumea civilizata – toate lucrurile astea ne-au ajutat sa fim in punctul asta. Si mai cred ca am putea sa fructificam acest moment.

Pe scurt – ca le detaliez in alte articole – iata observatiile mele din ultimii ani – ele ma determina sa intreb pe bune daca ne organizam sau daca mai bajbaim in semi-intuneric:

– exodul orasenilor catre propriile case/gradini/ferme
– reintoarcerea unor bucatari romani care au prestat cu succes pe-afara
– explozia fotografiei de food in Romania, proiectele foto de anvergura
– Transilvania Gastronomica – o pun intr-un capitol separat, merita
– Maize, Bistro de l’Arte, Kane, KΛΙΛΜO̲, Fragment, Atra, Meatic, La Vinuri, Syndicat Gourmet plus altele pe care le tot descoperim ZILNIC (si tot apar)
– toata lumea intelege acum „Farm-to-table”
– #merglapiata – nu-i o idee fara fundament, intalnesti bucatari in piete
– nivelul mediu de cunostinte despre mancare intr-o masa critica de oameni
– aparitia Gault&Millau in Romania
– numarul crescand de „farm-to-shop” si spalarea la fata a pietelor
– diversificarea ingredientelor prin diversificarea soiurilor cultivate in Romania

Ma opresc pentru moment aici. O reiau zilele urmatoare. Va intreb cu subiect si predicat: in conditiile astea,

urnim sau nu #NouaBucatarieRomaneasca?

Citeste si: Cum de ramane #NouaBucatarieRomaneasca neasumata