Repet doar (ca) pentru mine: la noi, in Dersca, adica in nordul Moldovei, dovleac nu prea se manca. Adica da, auziseram si noi de cate unii (?!) care mancau dovleac, dar noi nu. Na, asa era obiceiul. Si nici nu cultivam ce trebuie. Noi puneam printre popsoi doar dovleac din ala porcesc. Era dulce si bun si ala, dar nu il mancam. Ii luam doar semintele.

Repet si asta: mi-e groaza ca bucataria romaneasca se duce. Se duce odata cu batranii nostri si e pacat, pentru ca multe inventii bune sunt in ea. E motivul pentru care o sa mai auziti dinspre noi de retete uitate si aduse la lumina.

Las si asta aici ca sa nu uit eu: din toamna asta vreau sa fac o reteta romaneasca in fiecare emisiune Sanatatea in bucate (sambata, cand sunt singur). A doua – nu se stie de unde-o fi. Dar macar una sa fie neaosa.

Scobind eu asa dupa retetele vechi dau de un proiect numit „Traditii culinare romanesti”: „Rețeta din Crișana a fost preparată de Gelu-Marian Jilavu, Food Manager în cadrul Campaniei ”Descoperă tradițiile culinare românești!”.  Proiectul este derulat de agenţia de relaţii publice Russenart Communications în parteneriat cu brandurile Gold Maya și Heinner”

Mi s-a parut o idee buna sa o incerc, insa surpriza de la final a fost mult, mult peste asteptari.

Asadar, am luat 1 kilo – dovleac, 2 cepe mari, 2 linguri de untura de porc de Mangalita, 2 linguri de faina si-un pahar mare de smantana dulce (23% grasime). Am renuntat dintr-o greseala la cele doua lingurite de boia, aici e vina mea ca n-am fost atent, insa uneori in focurile filmarilor mai uiti chestii (mai ales cand mai ai fix putine minute si echipa de filmare trebuie sa plece in alta parte). A! Si marar uscat.

Am incalzit untura, am lasat ceapa taiata destul de mare in ea sa se dogorasca la foc mic de tot. Practic a fiert in untura pana cand s-a inmuiat bine. La final – eu mai fac asta – am scazut temperatura cu un strop de apa. Sare in toate partile, dar avand in vedere ca reteta spune ca trebuie sa pui cele doua linguri de faina m-am gandit ca niste grade in minus ar putea ajuta.

Dupa ce prinzi si faina in grasimea aia, totul se face albicios. Pur si simplu faina se disperseaza in toata masa si arata destul de interesant. Am turnat smantana, am amestecat. [aici era momentul sa pun boiaua; n-am mai pus-o, am uitat] Am pus dovleacul pregatit dinainte: ras, stropit cu sare, lasat sa aposeze singur, apoi stors de zeama. Daca dovleacul e mai crud – si trebuie sa fie ca sa nu se zdrobeasca de tot la gatire – n-o sa lase prea multa zeama. Oricum, scurge-o.

Bun, vine si mararul uscat (eu am pus si seminte, imi plac mult semintele uscate pe vrej la marar, le-as pune des in mancare) si o sesiune de fierbere care variaza in functie de cum e dovleacul tau. Opreste totul la timp, insa, pentru ca daca exagerezi cu gatitul se duce totul de rapa: o sa ai un gem de dovleac.

Daca te opresti la timp: nu-i asa ca razatura aia de dovleac pare sa semene cu mancarea de varza? Cu crestele alea care se „itesc” din castron, zici ca-i varza calita.

Iar gustul? Ce sa mai zic!? A fost una dintre cele mai bune mancari pe care le-am facut eu in ultima vreme. Sa faceti si voi si sa-mi spuneti cum a iesit.

Si daca va prisosesc pe-acasa caiete de retete de la strabunicile voastre, dati-mi poze cu ele. Sau scanuri. Ca nu indraznesc sa va cer originalele. Eu nu le-as da pe-ale mele.