E aproape 4 noaptea. Am incheiat o sesiune lunga de pregatiri pentru un shooting pe care trebuie sa-l facem maine. Toate ingredientele pregatite, impachetate. Deschid laptopul si printre primele stiri pe care le citesc e fix cea de care n-aveam niciodata nevoie: Antonio Carluccio a murit. Imi dau lacrimile de parc’am fi rude, dar, desi nu suntem, ma simt atasat de mosuletul asta simpatic mai mult decat de oricare dintre ei, vorbitorii despre gastronomie.

Imi amintesc cum, umbland pe niste stradute fara nume pentru mine, am dat pentru prima data de usa unuia dintre restaurantele lui. Mi-a atras atentia usa. Era atipica pentru spatiul anglo-saxon. Am ridicat ochii si cand am vazut inscriptia de deasupra am inceput sa tremur de emotie. La propriu. Era un soi de bucurie a revederii, desi eram pentru prima data acolo. Am intrat cu rasuflarea taiata si, desi n-am stat la masa, ne-am plimbat un pic prin micul magazin de la intrarea in restaurant. Iata o sursa pe care pana acum n-am detectat-o explicit pentru proiectele din capul meu… Totul era asa de personal incat ma asteptam din secunda in secunda sa apara de undeva, de dupa o vitrina…

Carluccio m-a marcat in tinerete. L-am descoperit odata cu primele episoade din Two Greedy Italians si cred ca de la el am invatat cum e – si cat de reconfortant – sa-ti exprimi trairile legate de mancare. Ma uitam la episoadele acelea din nou si din nou si nu ma saturam de toate detaliile, de emotiile lor, de povestile captivante. In etapa aceea, Carluccio a fost pentru mine exact ce-a fost Jules Verne in copilarie. Descopeream prin el pasiunea pentru traditii combinata cu placerea de a trai fiecare secunda. Emotia intoarcerii in locurile natale impletita cu glumele pe care si le faceau intre ei, el si Gennaro Contaldo.

Probabil ca refuz sa imbatranesc. Si mi se pare nedrept, cu varsta inghetata, sa dispara unul cate unul. O sa-mi para un pic pustie, macar o vreme, lumea asta. In ciuda tuturor celor care l-au considerat un bucatar oarecare, eu cred ca Antonio Carluccio a avut o contributie mult mai importanta pe aceasta lume decat livrarea unor retete (facuta si asta, ca a publicat o multime de carti). Stiu sigur ca n-am fost doar eu. Multi oameni s-au bucurat alaturi de el de emotii pe care nu le mai incercasera.

Viva Antonio Carluccio!
Iti multumesc pentru tot ce ne-ai invatat sa traim. Si pentru bucuria cu care ti-ai trait fiecare ingredient in parte. Raman din ce in ce mai putini. Macar din pierderea asta am putea invata sa-i pretuim pentru ce dau si sa-i iertam pentru toate pacatele, mai mari sau mai mici.

Viva Antonio Carluccio!
Mergi cu bine si gateste-le asa cum stii!
Cu coaja de lamaie si cu paste pe care le framanti atunci…